Satul Valea Groşilor este menţionat pentru prima dată în documente în 1519 cu numele Thewkes = Groşi (toke = trunchi, butuc, buştean gros). Spre sfârşitul veacului XVI, între 1594-1596, i se spunea Tookesfalva és Thekepataka = Satul Groşi, Valea Groşilor (falva = sat, patak = vale) nume pe care-l are până astăzi.

            După tradiţie satul a fost întemeiat pe malurile unui pârâu din Valea cea Pustie (astăzi Valea-Porcului), vale adâncită între dealuri împădurite ce-l despărţeau de Vad, Bogata de Jos, Curtuiuşu Dejului şi Fodora şi-l fereau de năvălitori şi lotri, de unde, pe măsura îmbunării vremurilor şi înmulţirii oamenilor, s-a tras în vatra actuală, o terasă înaltă de pe malul stâng al Someşului, ferită de furia apelor.

            În epoca medievală, hotarul satului a fost stăpânit de familii nobiliare: Bánffy, Kendy, Vereş, Korniş, Teleki, Haller, Toth, ş.a.

            Până la sfârşitul veacului XVII, datele privind populaţia (număr, structură etnică, ş.a.), zestrea ei economică (pământ, animale), situaţia edilitară, etc. - sunt răzleţe şi incomplete.

            La 80 de ani după prima menţionare documentară, în 1599 deci, aici trăiau 11 familii de iobagi. În 1706 – 3 familii în 2 case; în 1713 - 2 familii de iobagi şi 8 de jeleri, în 13 case, alte 3 fiind pustii. În 1733, conscriptorii episcopului Micu-Klein au înregistrat 16 familii de români greco-catolici. În 1750, conscripţia Aaron a înregistrat 186 de persoane de acelaşi neam şi aceeaşi religie. După alte surse în sat trăiau 12 familii de iobagi în 9 case şi 7 de jeleri în 7 case, o văduvă într-o casă şi, fără formalităţi, 10 jeleri în 10 case, 2 văduve într-o casă şi un pribeag (vagabond) într-o casă. Satul avea deci, 29 de case, iar zestrea de animale era formată din 45 cai şi boi, 35 vaci, 26 tineret bovin, 104 oi şi capre, 46 porci, 18 coşniţe de albine. Exista un cazan de ţuică şi un rotar. În 1760-1762, satul avea 46 familii, în 1766 – 146 persoane din care 51 bărbaţi şi 95 femei.

            Recensământul din 1784-1787 a înregistrat existenţa a 49 familii formate din 306 persoane, care locuiau în 40 de case. Femei erau 150, bărbaţi 156 din care 58 căsătoriţi şi 98 necăsătoriţi. Tot dintre bărbaţi 2 erau preoţi, 29 ţărani iobagi, 28 urmaşi ai acestora, 33 jeleri şi 11 fără specificarea stării sociale. Băieţi de 1-12 ani erau 46, de 13-17 ani , 8.

            În 1786, pe partea de hotar stăpânită de groful Teleki Adam, lucrau 30 de iobagi şi 3 jeleri. În 1787 satul avea 47 de familii. Se pare că satul a traversat veacul XVIII fără să fi fost afectat în mod special de epidemiile care au bântuit prin Transilvania şi de evenimentele politice care au zguduit-o - războiul curuţilor, mişcarea lui Sofronie de la Cioara, răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, ş.a. - de vreme ce a înregistrat un salt demografic şi edilitar deosebit, ajungând de la circa 50 de persoane şi 16 case la circa 300 de persoane şi 40 de case.

            Satul intra astfel în secolul al XIX-lea ca o aşezare temeinică, în putere să înfrunte mai bine cele ce-i erau potrivnice. La începutul secolului XIX, în 1820, groful Haller Jánes din Coplean, stăpânea 31 de părţi din hotar. În 1822 hotarul avea un teren arabil pe care puteau fi semănate 276 câble de semânătură şi un fânaţ de 263 care de fân. Satul avea 32 boi şi cai, 29 vaci, 11 oi, 4 capre şi 8 porci. Persoane erau 193 în 1830.

            În anii 1829-1831, populaţia satului a ajuns la 323 locuitori, alte surse înregistrând în 1830, numai greco-catolici, deci români, 193 persoane. Şematismele Episcopiei Blaj pe anii 1835 şi 1842 au înregistrat 405, respectiv 308 credincioşi. Nu ştim cum au fost receptate aici evenimentele din 1848 - 1849 deşi, pe malul celălalt al Someşului, la Căpâlna şi Câţcău, au avut loc mari confruntări în toamna anului 1848.

            La recensământul din 1850 satul avea 53 de case şi 353 locuitori (3 plecaţi), din care 348 erau români şi 5 evrei maghiarizaţi. Femei erau 180 (100 necăsătorite, 69 căsătorite şi 11 văduve), bărbaţi 173 (100 necăsătoriţi, 69 căsătoriţi şi 4 văduvi). Tineri încorporabili între 17-26 ani erau 15. Sătenii aveau 19 cai şi 152 bovine.

            Potrivit recensământului din 1857, satul era format din 58 de case şi 72 de locuinţe. Localnici erau 172 bărbaţi, din care 5 plecaţi şi 185 femei, din care una plecată. După religie 350 erau greco-catolici, deci români, 7 romano-catolici, deci unguri. După starea civilă 218 (104 bărbaţi şi 114 femei) erau necăsătoriţi, 120 (60 bărbaţi, 60 femei) erau căsătoriţi şi 19 (8 bărbaţi şi 11 femei) erau văduvi. După vârstă : 56 (25 bărbaţi şi 31 femei) aveau între 0-5 ani, 67 (36 bărbaţi şi 31 femei) aveau între 6-13 ani, 94 (39 bărbaţi şi 55 femei) între 14-23 ani, 80 (39 bărbaţi şi 41 femei) între 24-39 ani, 47 (26 bărbaţi şi 21 femei) între 40-59 ani şi 13 (7 bărbaţi şi 6 femei) peste 60 de ani. După ocupaţie: unul era preot, unul funcţionar, 39 proprietari de pământ, 61 muncitori agricoli necalificaţi, 5 slugi, 4 fără precizarea ocupaţiei şi 246 femei şi copii sub 14 ani.

            Până la recensământul din 1880, populaţia satului a sporit de la 360, în 1863, la 392 în 1867 (numai români greco-catolici), la 454 în 1869 şi 1873 - când satul avea 78 de case şi un hotar de 1613 iugăre şi 330 de stânjeni - şi 420 (numai români greco-catolici) în 1877.

            În 1880 satul avea 80 de case şi o populaţie de 413 locuitori din care 370 erau români, 8 germani (de fapt evrei), 19 de alte naţionalităţi, respectiv locuitori din ţinuturile vestice ale Imperiului austro-ungar şi 19 cu limbă maternă necunoscută, respectiv ţigani. Erau alfabetizaţi, adică ştiau scrie şi citi, 26 dintre locuitori.

            Prezenţa celor 19 oameni originari din părţile vestice ale Imperiului austro-ungar, credem că trebuie pusă în legătură cu exploatarea pădurii de pe Valea-Porcului, concesionată unei firme franceze care a activat aici până prin 1886, folosind utilaje moderne.

            În 1882 satul avea 418 locuitori (410 români şi 8 evrei), în 1886 - 416 (412 români şi 4 evrei), în 1890 - 424 (420 români şi 4 evrei), în 1891 - 435 (428 români şi 7 evrei), în 1894 - 464 (456 români şi 8 evrei), în 1896 - 473 (468 români şi 5 evrei) şi în 1898 - 477 (475 români şi 2 evrei).

            Ultimul recensământ din secolul al XIX-lea a consemnat existenţa a 101 case locuite de 478 oameni, care lucrau un hotar de 1607 iugăre cadastrale. Pereţii la două case erau din piatră/cărămidă, la una din chirpici/pământ, iar la celelalte 98 din lemn/altceva. Cât priveşte acoperişul, 17 îl aveau din şindrilă şi 84 din trestie/paie. Ţigla încă nu era cunoscută la Valea Groşilor.

            După neam, 467 dintre locuitorii satului erau români, 5 maghiari şi 4 germani (de fapt evrei). După sex, 218 erau femei şi 260 bărbaţi. După starea socială, 235 erau necăsătoriţi, 216 căsătoriţi şi 27 văduvi. Pe grupe de vârstă: 71 între 0-5 ani, 73 între 6-11 ani, 37 între 12-14 ani, 41 între 15-19 ani, 135 între 20-39 ani, 85 între 40-59 ani şi 36 peste 60 de ani. Ştiau scrie şi citi 74 persoane şi vorbi ungureşte, 13.

            Un bilanţ al progresului edilitar şi sporului demografic pune în evidenţă dezvoltarea deosebită a satului care, în cursul secolului XIX, a ajuns de la circa 50 de case şi 300 locuitori la 101 case şi 478 locuitori. Ştim, din păcate, prea puţin despre participarea groşenilor la marile evenimente care au caracterizat veacul şi despre modul în care le-au recepţionat. Că măcar la unele nu au rămas indiferenţi, nu ne îndoim. Veşti despre Cuza şi unire, despre războiul de independenţă, vor fi ajuns şi aici, iar clopotele bisericii vor fi fost trase şi aici în 1894 în semn de solidaritate cu memorandiştii judecaţi la Cluj.

            La începutul veacului XX, populaţia satului a trecut pentru prima dată de 500. În 1903 erau 511 locuitori (506 români şi 5 evrei), în 1906 - 525 locuitori (520 români şi 5 evrei). La recensământul din 1910, primul din secolul XX şi ultimul din perioada dominaţiei austro-ungare, s-a înregistrat următoarea situaţie: hotarul satului avea 1607 iugăre cadastrale; satul număra 111 case din care una cu pereţi din piatră/cărămidă şi 110 din lemn/altceva; acoperişul era din şindrilă la 37 de case şi la 74 din trestie/paie; locuitori stabili erau 546, din care, după sex : bărbaţi 271 şi femei 275, după neam : români – 527, maghiari – 1 (de fapt evreu), germani – 7 (tot evrei) şi alţii (ţigani) – 11; după stare civilă: necăsătoriţi – 296, căsătoriţi – 220, văduvi – 30; după religie : ortodocşi – 7, gr.cat.- 527, reformaţi - 4, mozaici - 8; după vârstă: 0-5 ani – 102, 6-11 ani – 81, 12-14 ani –39, 15-19 ani – 46, 20-39 ani – 147, 40-59 ani – 94, 60 – peste – 37; ştiau scrie şi citi – 28, iar ungureşte ştiau 15.

            Până la primul război mondial populaţia satului s-a menţinut la acelaşi nivel timp de 3 ani (546 în 1913), apoi a crescut brusc cu 56 de persoane, în 1914 fiind de 600 (591 români şi 9 evrei), pentru ca în 1915 să scadă brusc cu 122 persoane, ajungând la 478 (467 români şi 11 evrei şi unguri).

            E clar că doar o masivă mobilizare în armată a putut produce o asemenea reducere a populaţiei. Din păcate, nici în această situaţie documentele nu ne îngăduie să facem lumină, iar memoria colectivă a reţinut doar numele a trei dispăruţi în tranşeele primului război mondial : Câmpean Ilisie, Câmpean Izidor şi Miron Ioan.

            Dintr-un "Tablou despre invalizii şi văduvele din războiul 1914-1918" întocmit în 18 decembrie 1944 de primăria comunei Vad, am reţinut numele văduvelor: Câmpean Anisia, Câmpean Floarea, Câmpean Iuliana, Filip Emilia, Fodor Maria, Mureşan Ludovica şi Tămaş Ludovica şi a invalidului Botea Simion.

            Într-un "Tabel nominal cu invalizii şi văduvele pensionare" întocmit de aceeaşi primărie, mai sunt menţionate văduvele: Câmpean Ana, Mureşan Veronica, Oşan Maria şi Solovăstru Maria. Mulţi însă ne-au rămas necunoscuţi, aşa cum necunoscuţi ne-au rămas şi membri Consiliului Naţional din 1918, ai Gărzii Naţionale şi cei care au fost la Marea Adunare de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918.

            În 1920 satul avea un hotar de 1607 iugăre, 111 case şi 568 locuitori (563 români şi 5 evrei).

            Primul recensământ de după făurirea României Mari, efectuat în decembrie 1930, a consemnat o populaţie de 629 locuitori din care: - după sex şi stare civilă : Sex / St.civ. TOTAL Necăsăt. Căsătoriţi Văduvi Divorţ. Masculin 308 173 119 15 1 Feminin 321 168 118 33 2 Total 629 341 237 48 3 - după sex şi grupe de vârstă : Sex \ Vrst. (ani) TOTAL 0-6 7-12 13-19 20-64 + 65 Masculin 308 79 35 44 128 22 Feminin 321 69 40 58 144 10 Total 629 148 75 102 272 32 - după gospodării: - proprietate particulară – 125; - după infirmităţi : - 1 olog; - după religie : - ortodocşi – 6;greco-catolici – 621; mozaici – 2; - după neam : - români – 602; evrei – 2; ţigani - 25; - după limbă : - română – 627; idiş – 2.

            Cât şi cum a afectat criza economică din anii 1929-1933, câţi au luat drumul "Regatului" şi al Americii în căutare de lucru bine plătit, câţi nu se puteau duce la un medic din cauza sărăciei, câţi copii abandonau şcoala din aceeaşi cauză, nu ştim. Ştim doar că în 27-28 aprilie 1935 hotarul satului dinspre Someş a fost afectat de inundaţia care a distrus semănăturile şi a ruinat o casă, că în 8 iulie, acelaşi an, notariatul Vad informa conducerea plăşii Dej că satul are 626 locuitori (623 români şi 3 evrei).

            În 10 ianuarie 1940, aceleaşi autorităţi erau informate că satul are 669 locuitori. Şematismul Episcopiei Cluj-Gherla pe anul 1941 menţionează 802 credincioşi, în vreme ce Recensământul efectuat de autorităţile maghiare în 1941 a înregistrat doar 683 de locuitori din care, după neam: 645 erau români, 14 maghiari, 19 ţigani şi 5 evrei; după limba maternă 659 s-au declarat români, 20 ţigani şi 4 evrei vorbitori de idiş.

            Diferenţa de 119 persoane dintre Recensământ şi Şematism (dacă datele acestuia sunt reale) credem că trebuie pusă pe seama mobilizării în armată şi a refugiului în România.

            Au fost mobilizaţi în detaşamentele de muncă ale armatei maghiare Filip Artenie, căzut prizonier pe frontul de est şi dispărut în prizonierat, declarat mort de Tribunalul Poporului din Dej în 9 septembrie 1963, la cererea soţiei sale, Anghelina, Oşan Sebastian, Oşan Vasile, Rusu Chelemen, Vancea Iacob.

            În 12 noiembrie 1944 au fost capturaţi de armata sovietică Câmpean Pavel - fiul lui Nicolae şi Ana, Câmpean Vasile - fiul lui Ilie şi Maria şi Vultur Casian - fiul lui Ioan şi Ana, care au revenit din prizonierat în 15 august 1948 dar "nedevotaţi partidului şi socialismului".

            În 18 octombrie 1986, obştea satului a înălţat în faţa bisericii, de o parte şi de alta a trotuarului ce duce spre intrare, două monumente din beton armat închipuind două scaune cu spătare late şi înalte, încoronate cu cruci. În spătare au fost încrustate două plăci de marmură pe care scrie: "În amintirea celor căzuţi pe câmpul de luptă : Mureşan Ioan - 1921-1942, Mureşan Iulian - 1925-1942" (monumentul din dreapta) şi "În memoria eroilor din 1944 : Mureşan Valer, Câmpean Ioan, Racolţa Ioan, Mureşan Macovei, Filip Artenie, Mureşan Pavăl, Botea Victor, Criste Ion" (monumentul din stânga).

            Din spusele oamenilor se ştie că au mai pierit pe front Filip Ioan Valer, Mureşan Ioan, Mureşan Costan Traian, Oşan Gavril Pompei, Vancea Filimon Simion, Filip Timoftei Iulius.

            Dintr-un "Tabel nominal de marii mutilaţi, invalizi şi văduve de război" întocmit de Primăria Vad în 8 mai 1946, mai ştim că au rămas văduve Bâlc Ruxanda, Drăcşan Titiana, Mureşan Cătălina, Mureşan Paulina, Oşan Maria, Porumb Maria, Rus Lucreţia, Vancea Lucreţia şi Vancea Maria, iar Câmpean Alexandru, Oşan Petru lui Marcu, Oşan Petru lui Vasile şi Rus Augustin au venit acasă răniţi. Într-un alt Tabel cu invalizi şi văduve pensionare sunt menţionate Botea Eugenia şi Racolţa Iulica.

            Trecerea trupelor ruseşti prin sat, în toamna anului 1944, a pricinuit multora pagubă de bunuri şi bani. Dintr-un "Tablou despre obiectele... ce s-au predat Armatei Roşii", întocmit de Primăria Vad în 24 martie 1945, ne sunt cunoscuţi câţiva dintre păgubiţii de bucate, cizme, ceasuri, haine, cereale, vase, vite, ş.a.: Vancea Dănilă, văduva Mureşan Iulia, Oşan Ambrozie, Oşan Vasile a lui Dumitru, Oşan Petru a lui Vasile, Câmpean Dumitru, Racolţa Gheorghe, Botea Simion, Vultur Gavriş, Vultur Ioan, Oşan Dumitru, Oşan Vasile a lui Ioan, Filip Ştefan, Filip Nuc, Botea Victor, Câmpean Alexandru, Oşan Emil, Racolţa Ioan, Vancea Pompei, Baias Gavril, Mureşan Cornel.

            Începând cu 15 octombrie 1944, numeroşi groşeni "au prestat cu trăsura lor muncă de folos obştesc pentru Armata Sovietică". Au dus muniţie şi alimente de la Dej, Valea Groşilor şi Gâlgău până la Satu-Mare, cale de 14 zile: Racolţa Gheorghe, Oşan Dumitru, Oşan Vasile, Vancea Dănilă, Filip Timoftei, Oşan Petru-Crăciun, Oşan Petru a Veronei, văduva lui Filip Teodor, Mureşan Pompei, Filip Samson, Tămaş Simion, Oşan Ambrozie, Galea Pompei, Oşan Pompei, văduva Mureşan Iulica, Câmpan Ilie, Câmpan Nicolae. Aceleaşi materiale au dus la Turda, cale de 8 zile, Filip Nucu, Condor Petru, Mureşan Pavel, Oşan Petru, Oşan Arsente. În martie 1945, alţi 32 au cărat timp de două zile, lemne la Dej.

            În 24 martie 1945, notariatul comunei Vad informa autorităţile plăşii Dej că, din toamna anului 1944 până în primăvara anului 1945, locuitorii satului au fost obligaţi să predea pentru alimentarea Armatei Sovietice 8.100 kg de carne, din care au predat 4.019 kg. În toamna aceluiaşi an, sătenii au fost obligaţi să predea sub constrângerea acuzării de sabotaj, "cantităţi importante de cartofi, varză, ceapă, morcovi şi murături".

            În iunie 1944 a început drama evreilor ardeleni. Victime ale "soluţiei finale" au căzut şi membri familiei Abraham Avram - duşi în ghetoul din Bungărul Dejului, apoi spre lagărele morţii. Din fericire Abraham a scăpat cu viaţă, în 1946 aflându-se la casa lui, dar familiei sale (soţia şi cei trei copii) i s-a pierdut urma cu totul .

            Situaţia specială creată în toamna anului 1944 a impus recursul la modelul 1918, când în satele româneşti au fost create gărzi naţionale. Garda naţională s-a format din: Oşan Vasile a lui Ioan, Filip Ioan, Birtaş Ilie, Vultur Ioan, Filip Chelemen, Mureşan Vasile, Filip Grigore, Câmpan Anchidim, Oşan Emil, Câmpean Augustin, Filip Aurel, Filip Alexandru, Mureşan Pompei, Rus Petru.

            "În unanimitate de păreri - citim în procesul-verbal din 22 octombrie 1944 - hotărâm ca preşedinte al gărzii naţionale pe d-l Rus Vasile şi în prezenţa locuitorilor din această comună - având în vedere şi luând în considerare că Ardealul de Nord s-a realipit Patriei noastre România, am schimbat pe Oşan Peter din calitatea de fost primar al ungurilor".

            Cu toate dramele pe care le-a provocat, războiul nu a putut pune capăt dreptului la viaţă. Din 1940 până în 1944 s-au născut 118 copii (25 în 1940, 31 în 1941, 22 în 1942, 20 în 1943 şi 20 în 1944) şi au murit 73 de oameni (10 în 1940, 12 în 1941, 21 în 1942, 14 în 1943, 16 în 1944).

            Potrivit unei informaţii din 8 decembrie 1944 elaborată în baza recensământului din octombrie, satul avea 606 locuitori, cu 77 mai puţini decât în urmă cu 3 ani.

            Sex \ vrst. 1-16 16-30 30-40 40-50 + 50 Total Bărbaţi 144 50 25 26 44 289 Femei 135 49 39 37 57 317 Total 279 99 64 63 101 606

            Dintr-un "Tablou numeric despre numărul locuitorilor şi alte date din comunele notariale" - Vad, din 8 ianuarie 1945, aflăm că din cei 607 locuitori, 146 erau copii, 317 femei şi 144 bărbaţi. Capabili de muncă erau 327 de oameni, reprezentând 56% din populaţie. Satul avea un hotar de 1464 iugăre, 138 de case şi 56 de fântâni. În septembrie acelaşi an, zestrea de animale a satului era formată din 206 bovine, 310 ovine şi 33 porcine. La sfârşitul anului 1945 satul avea 707 locuitori, din care 662 existenţi la 15 iunie, 24 reveniţi acasă după 15 iunie şi 21 născuţi după această dată.

            În toamna anului 1945 au plecat din sat 34 de familii, cu peste 100 membri, colonişti în satul Seleuş, pe Târnava Mare, în apropiere de Sighişoara. Aceştia, dimpreună cu familiile lor, au fost: Filip Dionisie, Filip Trifan, Deac Grigore, Mureşan Iosif, Filip Hermina, Crişan Vasile, Oşan Vasile, Birtaş Augustin, Prunean Dionisie, Prunean Ioan, Prunean Vasile, Mureşan Dionisie, Filip Ioan, Câmpean Minodoria, Mureşan Emil, Mureşan Vasile, Câmpean Ioan, Oşan Nechita, Oşan Ioan, Oşan Florea, Botea Vasile, Vancea Maxim, Oşan Demian, Oşan Luca, Mureşan Mihai, Câmpean Vasile, Filip Gheorghe, Vultur Alexandru, Vultur Ioan, Vultur Gavriş, Cociş Lucreţia, Filip Pantelimon, Filip Victor şi Botea Trifan.

            Se părea că sfârşitul războiului va pune viaţa pe făgaşul din care a fost smintită. N-a fost să fie chiar aşa. Au apărut noi greutăţi: obligaţii necunoscute altădată, restricţii, ameninţări, confruntări pentru putere. Uşor, prea uşor, puteai fi declarat sabotor, duşman al poporului, exploatator.

            Aveau batoze Rus Eremia, Filip Longhin şi Mureşan Vasile, aveau mori Micle Ioan (o moară de apă construită prin 1925), Rus Eremia (o moară cu o piatră din 1947) şi Ciupe, avea băcănie Mureşan Anchidim, dar începuseră să nu se bucure de ele. S-a înăsprit controlul asupra activităţii, au sporit bănuielile, uiumul şi dările, pentru ca peste nu prea mulţi ani, să fie învinuiţi pentru că le aveau.

            Lupta pentru putere a împărţit satul în democraţi şi reacţionari. Suspectaţi de atitudine potrivnică Blocului Partidelor Democrate, în toamna anului 1946, 123 de cetăţeni au fost şterşi de pe listele electorale, ceea ce a provocat nelinişte şi revoltă. Excluşii au declarat că, dacă nu au drepturi se cheamă că nu au nici datorii. În consecinţă refuză să predea statului cotele de produse. Autorităţile declanşează anchete.

            Liderul grupului, Câmpean Ilie, este percheziţionat. În casa lui sunt găsite 51 de manifeste PNŢ cu chipul lui Ion Mihalache. Acuzat de deţinere ilegală de materiale de propagandă, a fost deferit justiţiei. În vara anului 1946 o cumplită secetă a năpăstuit Moldova. Cu toate că aici ei nu o duceau prea uşor, Filip Petru, Oana Petru a lui Dumitru şi Miclea Ioan s-au oferit să aibă grijă de copii aduşi de acolo. Deşi oamenii s-au arătat disponibili CARS-ul a trimis în Valea Groşilor numai un copil - pe Ţigănaş Marin din Huşi, de 12 ani - găzduit de familia Mureşan Aurel.

            Potrivit informaţiei oamenilor, familia Oşan Vasile (fătul) ar fi găzduit încă o copilă din Moldova, pe Coţofan Sultana.

            În primăvara anului următor satul a contribuit cu bucate la ajutorarea celor din regiunile înfometate. În aceeaşi primăvară satul avea 714 locuitori (386 bărbaţi şi 328 femei) din care doar 2 erau de altă naţionalitate decât română.

            În toamna anului 1947, ultimul an de regim monarhic, "celula PCR şi membri Frontului Plugarilor" preocupaţi de ridicarea nivelului de cultură a maselor populare cer "rechiziţionarea casei văduvei Mureşan Valeria" (soţia preotului Mureşan), pentru transformarea ei în cămin cultural. Autorităţile au acceptat propunerea dat fiind că două din cele patru camere nu erau folosite. Aici s-a instalat o vreme Căminul Cultural "Nicolae Bălcescu".

            Satul intra în epoca Republicii cu 750 locuitori, din care 12 erau funcţionari publici, cu 170 de case şi 165 gospodării. La doar câţiva ani, în 10 aprilie 1954, 39 de familii s-au unit în întovărăşirea agricolă "Brazda nouă", având ca preşedinte pe Oşan Pavidon.

            În primăvara anului 1956, 51 de familii "s-au unit de bună voie pe drumul arătat de partid, drum ce aduce în casele noastre bucurie, belşug şi lumină" în Gospodăria Agricolă Colectivă "6 Martie". La adunarea generală de constituire a fost ales preşedinte Birtaş Augustin şi contabil şef - Câmpean Ilie ("Moş Ilie"). Rând pe rînd, până la 1 februarie 1959, s-au înscris în CAP toţi oamenii din sat, colectivizarea fiind, astfel, finalizată.

            În 1961 a început electrificarea satului, respectiv conectarea lui la sistemul naţional. Lucrarea a fost recepţionată în 13 decembrie 1962. Până la efectuarea acestei lucrări sediul CAP-ului şi anexele gospodăreşti au fost alimentate cu electricitate de la un dinam acţionat de roata morii.

            În cei 42 de ani de regim republican "popular", apoi "socialist", sătenii s-au învăţat să se adapteze noilor rigori: să tacă, să plătească cote, să participe la munci patriotice, neremunerate, să asculte discursuri, să aplaude, să se supună.

            Câştigurile, câte şi cum au fost obţinute, le-au transformat în case, în bunuri casnice ori le-au investit în copii, pe care i-au şcolit pentru a le schimba rostul. Încet, satul s-a împuţinat de oameni şi a îmbătrânit.

            În 1956 erau 655 locuitori, în 1966 - 605 şi în 1977 - 494.În 1992 satul avea 336 locuitori şi 146 gospodării. În 2002, mai rămăseseră 287 locuitori.

            Semnificativ pentru sărăcirea satului de oameni este faptul că, în perioada 1991-2000, au fost oficiate 67 înmormântări şi doar 15 botezuri.

            La începutul anului 2004 trăiau în sat 298 locuitori în 127 de locuinţe. Dintre locuitori, văduvi sau necăsătoriţi erau 37 (1- între 41-50 ani, 4 - între 51-60 ani, 6 - între 61-70 ani, 19 - între 71-80 ani şi 7 - între 81-90 ani). Dintre familii, 54 erau alcătuite din 2 membri, capii acestora având vârste între 51-60 ani - 8, 61-70 ani - 20, 71-80 ani - 21, 81-90 ani - 5. Abia 36 de familii aveau 3 sau mai mulţi membri.

Istoria vieţii religioase în Valea Groşilor

            Credem că faptul este întru totul posibil şi că pentru această biserică a pictat Vasile Zugravul în 1722 trei icoane, semnate şi datate : “Arhanghelul Mihail”, “Maica Domnului” şi “Deisis”.

            Cunoscut şi sub numele de Popa Vasile Moldoveanul, Dascălul din Bocicoel, Popa Vasilia Moldoveanul şi Zugrav şi Vasalia Zugravul, pictor iconar, miniaturist şi copist de manuscrise liturgice, originar din Moldova, activ în primele decenii ale secolului al XVIII-lea în Maramureş şi Transilvania, Vasile a lăsat urme ale trecerii şi priceperii sale în Sălaj, la Gârbou (unde a copiat un Liturghier şi un Straştnic), la Gâlgău (unde a pictat biserica veche de lemn, azi strămutată în Vâlcea) şi în judeţul Cluj, la Valea Groşilor.

            Pe icoana “Arhanghelul Mihail” se află următoarea inscripţie: “Aiastă icoană au făcut Vas(alie) Zugravul…Toader, Mihai…să le fie pomană în veci. Leat 1722”. Icoana a fost parţial repictată în 1791, după cum reiese din inscripţia de pe spatele panoului: “Această icoană au plătit Bote Vasilică, Bote Toader, Bote Chifor, Bote Todor. Bote Lup Zugravu au înfrumosoţat, 1791”. Inscripţia de pe icoana “Maica Domnului cu Pruncul” atestă acelaşi autor: “Ghilipă Vasilie, Ghilipă Macavei. Aiastă icună este făcută de mâna lui Vasile Zugravul… să hie pomană în veci, amin. Văleat 1722 M(esiaţ), april, 23”. Aceluiaşi zugrav i se atribuie şi icoana împărătească “Deisis” .

            Icoana “Maica Domnului cu Pruncul” a fost repictată în 1921 de Mihail Vidor. Pe spatele panoului scrie:”Acest chip s-a renovat pe cheltuiala fidelilor Petru Miron şi soţia sa Anisia Filip în anul 1921 prin pictorul Mihail Vidor”.

            Documentar, biserica este menţionată în Conscripţia Klein din 1733, când, efect al unirii cu Biserica Romei, parohia făcea parte din Protopopiatul Suarăş (Arhidiaconatus Szavárasiensis) condus de Popa Miklos. Cei 16 locuitori (incolae) – în realitate capi de familie – aveau biserică (templa) şi erau păstoriţi de Popa Ştefan.

            În 1750 parohia aparţinea aceluiaşi protopopiat şi avea 186 credincioşi (animae universim), biserică (templa) , preot (sacerdos fugentes), diac (cantores), sfăt (aeditui sacristam), un teren intravilan (fundi interni), un teren arabil de 15 câble de sămânţă (terrae arabiles cubuli) şi un fânaţ de 4 care de fân (prata currum).

            Cândva, după această dată, oamenii au denunţat uniaţia revenind la ortodoxie pentru o perioadă de circa 20 de ani, fapt minimalizat de şematismele greco-catolice pentru care parohia a fost unită, antiqua (veche), erecta (dreaptă) şi nedefectată din 1700. Puţin după trecerea în cea de a doua jumătate a veacului, singhelia pentru parohie a fost luată de Popa Gheorghe din Prislop, hirotonit de episcopul Meletie la Oradea în 1751, la recomandarea nobilului Pavel Bratan din Câţcău şi confirmat după 1761 de episcopul Dionisie Novacovici.

            Conscripţia de delimitare confesională, din 1760-1762, confirmă explicit această schimbare: toate cele 42 familii s-au declarat ortodoxe, inclusiv preotul. Parohia avea biserică, casă parohială, un teren arabil de 7 câble de semănături şi un fânaţ de 4 care de fân. Conscripţia românilor ortodocşi din 1766 consemnează aici existenţa unei parohii cu 146 credincioşi (51 bărbaţi şi 95 femei) care ţinea de Protopopiatul Ghirolt.

            În 1767 slujea la altarul bisericii acelaşi preot din Prislop – George Retnai (probabil Rednic) reconfirmat de episcopul Dionisie Novacovici.

            Cândva după această dată groşenii şi-au revizuit atitudinea, consimţind să revină în rândurile uniţilor, poate şi ca urmare a eforturilor preotului Grigorie care-i păstorea în jurul anului 1780. În 22 ianuarie 1783 acesta scria cu chirilice pe o Evanghelie tipărită la Blaj în 1765 despre cumpărătorii ei “Câmpan Nechita şi … Petru, care au plătit pentru ea 14 florinţi”.

            Pe un Penticostarion tipărit la Blaj în 1768 se află o însemnare din 10 mai 1798 făcută de popa Nechita, cumpărătorul cărţii , urmaşul probabil al lui Grigorie şi cel care a purtat grija construirii unei biserici; o biserică din lemn pe temelie de piatră (care purta hramul celei vechi) construită, potrivit unei inscripţii de pe prestol, în 1791.

            În prima jumătate a secolului al XIX-lea parohia era administrată de Sofronie Mihai ( Sophronius Mihas, Michael Sofron) pe care-l bănuim a sluji aici din primii ani ai ai secolului, căci în prima zi a lunii aprilie 1806 el scria cu chirilice pe un Molitvelnic, tipărit la Blaj în 1784, despre donarea cărţii de către Mârză Simion şi Bote Toader. Tot el scria în 1811 pe un Penticostarion tipărit la Sibiu în 1805 că Mateus Lup (Mateuţ Lup) a cumpărat cartea pentru biserica din Curtuiuşu Dejului.

            În 1835 , parohia număra 402 credincioşi, era administrată tot de Sofronie Mihai şi ţinea de Protopopiatul Câţcău, condus de protopopul Iosif Şandor . În 1842, Sofronie păstorea 308 credincioşi, parohia făcând parte din Protopopiatul Vad, administrat de preotul Ioan Pop din Lozna, în structura căruia va rămâne până după primul război mondial.

            În 1867, cei 392 credincioşi erau păstoriţi de preotul Vasile Mureşan, născut în 1820 şi hirotonit în 1846, ajutat din strană de cantorul Ilie Câmpean. În 1877 era în Săsarm – probabil satul natal – unde a decedat în 13 aprilie 1893, la 73 de ani şi după 48 de ani de preoţie. Din 1868 până în 1893, parohia a fost administrată de Alexandru Ghelner, vice-arhi-diaconatus-surogatus al Districtului Vad. Ghelner s-a născut în 1839 în Buneşti (Szeplak). A urmat cursuri gimnaziale la Cluj (1864) şi Seminarul teologic Gherla. În anul absolvirii Seminarului şi hirotonirii – 1868 – a fost reţinut la episcopie. În 1894 a fost numit preot în Mintiul Gherlii şi vice-arhidiacon al Tractului protopopial Sânmărghita. A decedat în 1907.

            În anul 1877, în timpul păstoririi sale, s-a construit o nouă biserică, şi aceasta de lemn (Ecclesia lign. ad. SS Archangelos aed. a. 1887). Data construirii ei este destul de confuză, unele surse datând-o 1864 (Îndrumător bisericesc, Cluj-Napoca, 1982, p.292), altele în 1890 (Kádár - lucr.cit. p.25). Este posibil ca prestolul bisericii construite în 1791 să fi fost folosit la Masa Sfântului Altar al noii biserici, ceea ce i-a determinat pe cercetători să-i atribuie vechimea înscrisului de pe acesta şi s-o înscrie în lista monumentelor de patrimoniu la cota 1791-XIII-BO 563. În această biserică s-a oficiat până la 26 august 1979, fiind ulterior demolată.

            În 1895 postul de preot a fost atribuit lui Ioan Mureşan, născut în 1865 în Feldru. În 1891 a absolvit Seminarul Teologic din Gherla. În 1893, după hirotonire, a fost numit în Căpâlna. A fost ajutat din strană de cantorul Paul (Pavel) Filip. Ioan Mureşan a slujit biserica din Valea Groşilor timp de aproape jumătate de veac, până în pragul celui de-al doilea război mondial.

            În 1947 preot era Ştefan Teodorean, născut la 7 februarie 1902 în Bogata de Jos şi hirotonit în 1929. În 1932 era administrator parohial în Mogoş Cojocani, în Tractul Munţii Apuseni. Prim-curator: Alexandru Câmpean, cantor: Pompeiu Oşan - calificat (diplomat), crâsnic: Florea Oşan şi clopotar: Petre Oşan. Pe lângă biserică activau 2 asociaţii religioase: Agru - cu 18 membri si Reuniunea mariană - cu 73 membri. Biserica avea 12 iugăre de teren arabil, 3 iugăre de fânaţ, 3 iugăre de pădure şi 5 iugăre de păşune.

            În octombrie 1948 parohia redevine ortodoxă, ca filie a Vadului, situaţie ce se păstrează până astăzi. Din toamna anului 1948 până în 1949 a fost administrată de Buda Romulus de la Câţcău. Din 1949 până în prezent au slujit: ieromonahul Daniil Rotaru (1949-1950), Alexandru Manu (1950-1953), Mircea Both (1953-1993) şi Teodor Petrican (1993 – prezent).

            Din 24 iunie 1948, după moartea lui Oşan Pompeiu, cantor al bisericii a fost Mureşan Aurel. Născut la 12 ianuarie 1926, ca al treilea copil din cei 7 fraţi, a făcut în sat 8 clase primare şi a lucrat o vreme pe şantierele căilor ferate (1942-1946), a fost gestionar la Cooperativa de Consum din Vad (1960-1963 şi 1970-1988), merceolog la Cooperativa de Consum "Someşul" din Dej (1963-1970); a fost preşedintele comitetului de iniţiativă pentru construirea localului Cooperativei de Consum din Valea Groşilor (1968-1969), a participat cu multă dragoste la construirea noii biserici din sat, fiind o vreme preşedintele comitetului de iniţiativă; slujeşte şi astăzi la strana bisericii din Valea Groşilor şi - din 1994 - slujeşte şi în strana din Vad, având diplomă de absolvire a cursurilor de cântăreţi bisericeşti.

            Între anii 1975-1979 s-a construit o nouă biserică prin donaţiile credincioşilor locali şi cu ajutoare de la Patrarhie, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului şi de la alte parohii din ţară. Meşterii au fost localnici: Alexandru Cristea, Vancea Beniamin, Mureşan Pavel. Iconostasul a fost pictat de prof. Victor Constantinescu din Cluj. Biserica a fost sfinţită la 26 august 1979 de episcopul Teofil Herineanu însoţit de un sobor de preoţi.

            În anul 2003 biserica a fost pictată în tehnica tempera grasă de pictorul Bumbu Constantin şi fiii, din Căşeiu, şi a fost resfinţită, la 7 septembrie 2003, de episcopul vicar Vasile Someşanul.

            Şi aici au trăit câţiva practicanţi ai altor confesiuni, evrei-mozaici, baptişti (2 în 1935, 15 în 1939) şi penticostali care, în prezent, au casă de rugăciune.